Basme

Basmul

Narațiune (populară) cu elemente fantastice supranaturale, care simbolizează forțele binelui și ale răului în lupta pentru și împotriva fericirii omului.
Creație populară epică, în care se redau întâmplări fantastice cu personaje imaginare aflate în luptă cu forțe nefaste ale naturii sau ale societății; poveste
Poveste, fabulă, legendă; în particular, poveste cu zane.

Indiferent de tip, basmul diferă de restul scrierilor fantastice, precum nuvela, prin aceea că prezintă evenimente şi personaje ce posedă caracteristici supranaturale, fără a pretinde că acestea sunt reale sau seamănă cu realitatea, miraculosul din basme purtând, astfel, numele de fabulos şi reprezentând, de fapt, un fantastic convenţional, previzibil, ce vine în contrast cu fantasticul autentic modern, unde desfăşurarea epică şi fenomenele prezentate sunt imprevizibile, insolite şi se manifestă în realitatea cotidiană, drept o continuare a ei.

După caracteristicile personajelor, specificul şi tematica acţiunii, predominanţa elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de viaţă, basmele se clasifică în:

  • fantastice, cele mai semnificative şi mai răspândite, desprinse de regulă din mit, cu o pregnanţă a fenomenelor miraculoase,
  • animaliere, provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre animale, chiar despre plante sau unele obiecte simbolice,
  • nuvelistice, având ca punct de pornire snoava, în naraţiune semnalându-se o puternică inserţie a aspectelor reale, concrete de viaţă.

După autor, basmele pot fi

  • populare, creaţie a colectivităţii anonime,
  • culte, creaţie a unui autor cunoscut.

Particularitatile basmului cult:

  • clisee compozitionale: formule tipice (initiale, mediane, finale);
  • motive narative diverse: calatoria, lupta, victoria eroului, probele depasite, demascara si pedepsirea raufacatorului, casatoria si rasplata eroului etc.;
  • specificul reperelor temporale (timpul fabulos, mitic) si spatiale (taramul acesta si taramul celalalt) – sunt vagi, imaginare, redate la modul general ;
  • stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;
  • cifre magice, simbolice;
  • obiecte miraculoase;
  • intrepatrunderea planurilor real – fabulos; fabulosul este tratat in mod realist;
  • conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca explicatie a intamplarilor incredibile.

Creatori de basme din literatura internationala :

Hans Christian Andersen
Lewis Carroll
Fraţii Grimm
E.T.A Hoffmann
Charles Perrault
J.K.Rowling

Creatori de basme din literatura romana:

Ion Luca Caragiale
Vladimir Colin
Ion Creangă
Călin Gruia
Barbu Ştefănescu Delavrancea
Petre Dulfu  

CEI TREI FRAȚI ÎMPĂRAȚI

de PETRE ISPIRESCU

A fost odată ca niciodată ca de n-ar fi nu s-ar povesti.
A fost odată un biet om sărac. El avea femeie şi trei copilaşi. Lucra bietul om de da pe brânci, zi şi noapte, orice şi pe unde găsea, şi două în tei nu putea lega şi el. Bieţii copilaşi erau mai mult flămânzi decât sătui.
într-o dimineaţă, plecând la pădure ca să aducă ceva uscă-turele pentru casă, văzu într-un copaci un cuib de pasăre, cum nu mai văzuse el până atunci. Se miră niţel, apoi parcă-i da cineva ghes, vru să ştie ca ce fel de pasăre să fie aceea ce se adăpostea în astfel de cuib. îşi lepădă calevrii, îşi scuipă în palme şi se agăţă de copaci ca să se urce în el. încet, încet, el se sui până la cuib, se uită într-însul; pasărea nu era; când, ce să vadă? un ou ca de găină. Aşa de frumos era oul şi lucios, lucios, încât parcă-i era milă să puie mâna pe dânsul. în cele din urmă, îl luă şi-1 băgă în sân. După ce se dete jos, culese câteva uscături, făcu o sarcină mică, o luă la spinare şi plecă cu dânsa acasă.
Copiii, când văzură oul, săreau de bucurie. Se miră şi femeia lui, căci nici ea nu mai văzuse un astfel de ou. Nu ştiau cum să umble mai binişor cu dânsul, ca să nu-1 scape jos să se spargă. Unul zicea ca să-1 coacă în spuză şi să mănânce toţi dintr-însul; altul zicea ca să-1 fiarbă; altul zicea ca să-1 păstreze.
Muncitorul însă zise că mai bine ar fi să se ducă cu el în târg să-1 dea pe bani, că tot şi-a pierdut el ziua de muncă, şi cu ce va prinde pe dânsul să ia niţel mălai.
Toţi găsiră cu cale că aşa este mai bine să facă.
Se duse deci cu oul în târg. Se aşeză şi bietul muncitor în rând cu femeile ce vindeau ouă.
Umblau oamenii de colo până colo şi cumpărau mereu la ouă; dară la el nici unul nu venea. Se mira cum de nu-1 întreabă şi pe dânsul nimenea de oul lui. în cele mai de pe urmă, iacă un neguţător chiabur că vine şi la dânsul.
— De vânzare ai oul ăsta, prietene? îi zise.
— De vânzare, jupâne.
— Ce cei pe dânsul?
— Păi, ce-i vrea să-mi dai, jupâne.
— Să-ţi dau o pungă de bani.
— Ia lasă, jupâne, nu-ţi mai bate joc de mine, zise el şi se uita în altă parte, crezând că râde de el pentru că venise la târg numai cu un ou.
— Ba nici râs, nici nimic, începu a zice neguţătorul cel chiabur. Iată două pungi: nu cred să-ţi dea altul mai mult.
Şi scoase pungile cu bani, i le puse în mână, luă oul şi plecă.
Bietul om rămase înlemnit în loc, uitându-se după neguţător cum se ducea. Nici că-i venea măcar să creadă ochilor. Şi apoi unde se mai auzise ca un ou să se vândă cu două pungi de bani.
Când se deşteptă din zăpăceala lui, pipăi pungile să vadă nu e vreun vis; apoi vru să alerge după neguţător să-l întrebe de n-a făcut vreo greşeală. Dară ia pe neguţător de unde nu e. El îşi căutase de drum vesel că cumpărase aşa ou.
Dacă văzu şi văzu, deschise şi el pungile, se uită în ele, dară odată îl luară de ochi banii ce erau acolo. Apoi le strânse la loc, le băgă în sân şi plecă să-şi cumpere merinde. Umplu un sac cu de cele de trebuinţe şi o luă către casă. Se tot temea şi se tot uita în toate părţile să nu care cumva să vie cineva să-i ia pungile.
Când ajunse acasă, trânti sacul jos şi zise:
— Iată nevastă, ce minune făcui eu cu oul ăla poznaş; vezi tu?
— Văd. Dar ce e în sacul ăla marele?
— Ei! dară ce nu e, aia întreabă-mă; mălai, fasole, pastrama, peşte sărat, ceapă, ardei, usturoi.
— Şi unde le duci?
— Ia auzi: unde le duc! acasă, fa, ţie şi copiilor, unde să le duc?
— Ce vorbeşti, bărbate, ori ai căpiat astăzi? Vezi, mă, că ţi le-o fi dat cineva să le duci aiurea şi tu, ştiind lipsa de acasă, t-ei fi rătăcit cu ele încoace. Când ai mai făcut tu astă comedie să vii acasă cu merinde cât munca ta pe zece zile?
— Păi bine, fa, nevastă, nu-ţi spusei că comedia asta o făcu oul ăla poznaş, de-l găsii eu azi în pădure?
— Ce spui, bărbate? Atât a făcut oul ăla, cât ai dat tu pe toate astea?
— Hei! dară când ăi mai vedea şi p-astea, să vedem ce o să mai zici!
Atunci scoase pungile şi răsturnă banii în pat.
Femeia rămase înmărmurită cu ochii ţintă la bani.
Copiii care până atunci răscoleau prin sac şi înhăţau cu dinţii când din una, când din alta, cum auziră zornăitul banilor, alergau de la sac la bani şi de la bani la sac. Ei nu se puteau sătura văzând atâta belşug în casa lor.
— Bărbate, mai zise femeia, dară ăsta nu e lucru curat. Atâţia bani pentru un ou de găină!
Şi pipăia banii să vadă, nu care cumva sunt niscai farmece, ori altceva?
— De găină, de negăină, uite, l-am vândut cu două pungi de bani, cum îi vezi cu ochii verzi. Apoi ori că el a făcut atâta, ori că negustorul la care l-am vândut n-a fost om curat, eu nu ştiu. Atâta ştiu numai că trebuie să mulţumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să vedem şi noi o dată cu ochii ce este belşug în casa noastră. Acum vezi de rosteşte de masă, să mâncăm şi să ne veselim.
Aşa şi făcură. Toată ziua într-o veselie o duseră.
A doua zi, se sculă de dimineaţă, se găti şi plecă la muncă. Nu ştiu însă cum făcu el, nu ştiu cum drese, că se pomeni iarăşi în pădure. Nici el nu ştia cum venise acolo; ştia numai că el la muncă plecase.
Dacă văzu aşa, cătă copacul, se sui în el şi mai găsi un ou.
Se duse cu el în târg şi mai luă încă două pungi cu bani tot de la acel negustor.
Pasămite oule astea erau de diamant, care făceau de zece ori atât cât îi da lui pe ele negustorul.
El însă era bun bucuros că lua şi atât; căci scăpă de sărăcie el şi cu toţi ai lui.
Cumpără de astă dată haine pentru copii, căci erau goi. Mai luă nişte unelte şi dichisuri de ale lui pentru muncă şi pentru casă, căci nu credea că o să fie în toate zilele Paşte, să tot găsească la ouă d-astea scumpele.
Câteva zile d-a rândul se mai duse el în pădure şi tot găsea câte un ou. Se făcu însă mai năzuros în târg, ţinu mai la preţ şi cu mirare văzu că scoate câte patru pungi de bani în loc de două.
Apoi dacă văzu că aşa merge treaba, îşi făcu o căscioară, îşi mai îndulci şi el traiul şi-şi dete copiii la dascăl ca să înveţe carte.
într-una din zile, ducându-se mai de dimineaţă să-şi ia mer-ticul, dete peste pasărea ale cui ouă le lua el. Sta pe cuib. Aşa frumuseţe de pasăre nu mai văzuse, nici mai auzise. îndată îi trăsni prin cap că ar fi bine să o ducă acasă la dânsul. O şi luă binişor şi cu mare bucurie aduse la bordeiul lui pe stăpâna ouălor.
Apoi, ducându-se în târg, porunci o colivie foarte frumoasă şi foarte mare, în care colivie îşi aşeză găina şi o îngrijea ca pe copiii lui.
Cu chipul acesta scăpă şi de drumul de toate zilele prin pădure şi de suitul în copaci.
Găina îi oua în toate zilele câte un ou, în colivie.
Imbogăţindu-se el, goni sărăcia din satul lui. Făcea bine la tot satul. Ajuta pe orice nevoiaş; cumpăra vaci la toate văduvele; ocrotea pe toţi copiii sărmani.
Omul era nesăţios. Ci cât are, tot ar vrea să mai aibă. Muncitorul, după ce văzu că are destul, începu a face negoţ. Şi fiindcă negoţul, când merge bine, de firea lui este să se întinză ca pecin-genea, dete ghies muncitorului să călătorească prin ţări străine după negoţ.
Porni dară într-o călătorie depărtată peste mări şi ţări.

CRĂIASA ALBINELOR

de FRATII GRIMM

Au fost odata doi feciori de imparat, care au pornit sa-si incerce norocul prin lume, si feciorii astia au ajuns sa duca o viata atat de ticaloasa si desarta, ca n-au mai avut indrazneala sa calce pragul casei parintesti.Si cum trecuse vreme, nu gluma, si nu venise nici o veste de la ei, fratele lor mai mic, pe care-l poreclisera Prostila, pleca in cautarea lor. Dar cand dadu in sfarsit de fratii sai, acestia incepura sa-si bata joc de dansul:

– Auzi, prostanacul, sa creada c-o sa poata razbi prin lume, cand noi, mai isteti decat el, n-am prea facut isprava mare !

Totusi pornira la drum catestrei si, tot mergand ei asa, iata ca dadura peste un musuroi de furnici. Cei doi frati mai varstnici voira pe data sa-l surpe si sa-l rascoleasca, pentru a vedea cum micile fapturi o vor lua la goana inspaimantate de moarte. Dar prostila ii opri, strigandu-le:

– Lasati ganganiile in pace ! N-o sa ingadui sa le tulburati linistea !

Pornira ei mai departe si, dupa un cot de deal, dadura peste un lac, pe luciul caruia inotau o multime de rate. Cei doi frati mai mari se repezira sa prinda cateva, ca tare ar fi avut pofta sa le friga. Dar Prostila se impotrivi si de data asta:

– Lasati zburatoarele in pace ! N-o sa ingadui sa le ucideti !

Mersera ei mai departe si, intr-o buna zi, numai ca nimerira langa un roi de albine, aflat intr-o scorbura de copac. Si avea roiul acesta atata miere, ca se prelingea pe trunchi, de-ai fi zis ca este un izvoras… Cei doi frati mai mari isi pusera in gand sa dea foc copacului si sa inabuse albinele, ca sa poata lua mierea. Dar prostila se impotrivi cu si mai multa tarie:

– Lasati albinele in pace ! N-o sa ingadui sa le dati foc !

In cele din urma, cei trei frati dadura peste un palat, si avea palatul asta grajduri, cate n-ai fi gasit nici in zece palate imparatesti. Si-n ele se aflau o multime de cai, toti de piatra. Cat despre oameni, nu se zarea unul pe nicaieri. Strabatura ei toate salile palatului si intr-un sfarsit se pomenira in dreptul unei usi zavorate cu trei lacate.

Si avea usa asta o ferestruica, taiata taman la mijloc. Cei trei catara prin ea si ce crezi ca le fu dat sa vada: in fundul unei camere se afla un mosneag care statea aplecat deasupra unei mese !… Strigara la el o data, strigara a doua oara, dar mosneagul nu-i auzi. Mai strigara a treia oara, si abia atunci se trezi mosul, descuie lacatele si se ivi in prag…. Si fara sa spuna o vorba, ii pofti sa se aseze la masa incarcata cu fel si fel de bunatati. Dupa ce mancara si baura dupa pofta inimii, mosneagul ii duse in cate un iatac, ca sa se odihneasca.A doua zi, batranul intra in odaia celui mai mare dintre frati si, facandu-i semn sa-l urmeze, il duse pana in dreptul unei mese de paitra. Pe masa asta se aflau scrise trei incercari care, de-ar fi fost dezlegate, ar fi avut darul sa smulga palatul de sub puterea blestemului.

Prima incercare glasuia astfel: „Sub covorul de muschi al padurii stau ascunse cele o mie de boabe de margaritar ale fiicei imparatului, care toate trebuie gasite intr-o singura zi. Daca la asfintitul soarelui va lipsi macar una dintre ele, cal care s-a incumetat sa le caute se va preface in stana de piatra !”Cel mai mare dintre frati porni in padure si cauta toata ziua, dar cand fu sa apuna soarele, baga de seama ca toata truda i-a fost in zadar si ca n-a putut sa adune mai mult de o suta de boabe de margaritar.

Si atunci se intampla asa cum sta scris pe tablia mesei: flacaul se prefacu in stana de piatra !

In ziua urmatoare isi incerca norocul si fratele cel mijlociu, dar nici lui nu-i merse mai bine.. Si oricat se stradui el, nu fu in stare sa gaseasca mai mult ca doua sute de boabe de margaritar. Si se preface si el in stana de piatra.

Iata ca veni si randul lui Prostila… se apuca el sa caute in desimea covorului de muschi, dar gasea cu atata anevoie cite un bob de margaritar, totul mergea atat de incet, ca-l cuprinse deznadejdea.

Si cum nu stia in ce chip s-o scoata la capat, se aseza pe o piatra si incepu sa planga. Si cum plangea el asa, numai ce I se infatisa craiasa furnicilor, insotita de cele cinci mii de slujitoare ale sale. Erau tocmai furnicile pe care flacaul le scapase de la pieire. Nu trecu mult si micile ganganii izbutira sa adune toate cele o mie de boabe de margaritar si facura din ele o gramada bunicica.

A doua incercare era mult mai grea: trebuia sa fie scoasa din fundul lacului cheia de la iatacul domnitei.

De indata ce Prostila ajunse la marginea lacului, se ivi inotand un card de rate. Erau tocmai ratele pe care el le scapase de la pieire. Si lasandu-se in adanc, ele ii adusera cheia care zacea pe fundul malos al lacului.

Cea de a treia incercare era insa cea mai grea: dintre cele trei domnite adormite, flacaul trebuia sa o recunoasca pe cea mai tanara si mai frumoasa. Ei, dar cum naiba s-o recunoasca, cand semanau catestrele ca picaturile de apa ! Ca doar numai un singur lucru le deosebea: mai inainte de a fi adormit, fiecare gustase ceva dulce – cea mai mare rontaise o bucata de zahar, cea mijlocie bause o cescuta cu sirop, iar cea mica luase o lingurita de miere.

„Ei, acu’ sa te vedem pe unde scoti camasa !” se gandi Prostila in sinea lui. Si iata ca veni in zbor o albina. Era chiar regina roiului pe care flacaul o scapase de la pieire. Se roti ea de cateva ori prin iatac, cerceta pe rand buzele celor trei domnite adormite si se aseza in cele din urma pe gura aceleia care gustase din miere. Si astfel putu prostila sa o recunoasca dintr-o data pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite. Si numaidecat se risipi vraja, de parca nici n-ar fi fost. Castelul se smulse din somnul cel adanc si toti acei care fusesera prefacuti in stane de piatra isi recapatara infatisarea omeneasca.

Prostila o lua de nevasta pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite si, dupa moartea craiului, urca pe scaunul domnesc. Iar fratii lui mai mari socotira ca nici celalalte domnite nu erau chiar asa de lepadat, si traira cu totii ani multi in belsug si fericire.

COPILUL CEL ISTEȚ

de PETRE ISPIRESCU

A fost odata un om bogat, caruia ii murise sotia. El nu mai avea nici un neam, nici macar vreun var mai indepartat sau vreun unchi. Din aceasta pricina era tare mahnit si nu stia cum sa-si faca rost de o ruda, ca de insurat a doua oara nu mai vroia, pentru ca si-a iubit foarte mult nevasta.

Intr-o zi i-a venit o idee trasnita, sa umble de dimineata prin cetate si prima fiinta ce-i va iesi in cale, sa-i fie copil de suflet. Mergand asa fara tinta a intalnit un sarpe micut. Omul l-a intrebat pe sarpe daca vrea sa-i fie copil de suflet, ca-i va da tot ce isi va dori, iar cand va muri ii va lasa intreaga avere.

Sarpele a raspuns ca vrea, numai sa se invoiasca.
– Cum adica sa ne invoim -a intrebat omul.
– Nu iti cer nimic mai mult, decat sa ma porti intotdeauna in carca -zise sarpele. Omul s-a invoit bucuros si sarpele i s-a incolacit in jurul gatului. De atunci au fost nedespartiti. Toate le faceau impreuna, mancau impreuna, dormeau impreuna si erau multumiti unul de celalalt. Omul i-a dat sarpelui tot ce si-a dorit si l-a iubit ca pe propriul copil. Numai ca omul a imbatranit, iar sarpele a crescut. Omul nu il mai putea cara in carca de garbov ce era pe sarpe, care de atata bine crescuse foarte mult. Degeaba l-a tot rugat omul pe copilul sau de suflet sa se dea jos, macar cateva ore, sa mai poata respira si el in voie, sarpele era de neclintit in hotararea sa de a respecta vechea invoiala. Disperat omul s-a dus la judecator si l-a rugat sa-i faca dreptate.
– Ajutati-ma, domnule judecator, pentru ca nu mai rabd aceasta povara! Dar dupa ce sarpele a povestit cum le-a fost invoiala, judecatorul a zis ca nu are ce sa faca.

Sarpele si-a tinut fagaduiala, fiindu-i copil, atunci si omul trebuie sa-l poarte la gat pana va muri. Omul a plecat de la judecator si mai necajit decat a fost inainte, pierzand orice speranta. In drum spre casa a vazut niste copii cara se jucau si s-a apropiat de ei. Kamill Maximilian statea pe un bustean, el era imparatul, iar langa el pe un bustean mai mic, Maria-Alexandra in chip de imparateasa.

Ceilalti copii se inghesuiau in jurul lor, ascultand poruncile. Omul a intrebat copiii daca nu ii pot face si lui judecata. Ei au raspuns foarte seriosi, ca se poate. Atunci omul si-a povestit necazul. Cand a vrut sa zica sarpele ceva, Kamill Maximilian a strigat la el:

– Cum indraznesti sa ii vorbesti de acolo de sus imparatului. Nu stii ca impricinatii trebuie sa stea la judecata jos la pamant. Cand sarpele a coborat Kamill a zis:
– Acest copil, caruia nu ii este mila de parintii lui, nu merita sa vada lumina soarelui. Pe el copii, aruncati cu pietre! Iar copii au aruncat cu pietre pana au strivit sarpele. Omul a plecat acasa mantuit de judecata unui copil.  

4 gânduri despre “Basme

  1. Povestea asta o stiu citita de la bunica mea, eram pina in varsta scolara si in mare imi aminteam continutul dar nu stiam cum se numeste sau de cine este scrisa.
    Este o mare bucurie sa o regasesc.
    Va multumesc !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s